Avioane de hartie

Avioane de hartie pe care le-am pus la pastrat in palarie. Le-am iubit enorm de mult, dar mi-am dat seama ca trebuie sa renunt cu desavarsire la ele. Si, da, recunosc ca mi-au lipsit enorm de mult, pe zi ce trecea tot mai mult. Iar focul ce se afla in trupu-mi ma rascolea din ce in ce mai tare, mai puternic, necrutator fiind. Dar focul... focul este o forta la fel de oarba ca si timpul, nici unul dintre aceste elemente nu se sinchiseste sa ii pese de ceea ce distruge sau construieste. Focul a hotarat sa crute avioanele mele de hartie si chiar a decis sa-l aleaga pe cel mai bun. Dupa umila mea parere, focul este un model de inteligenta, pe cand timpul... timpul, acel dusman hain, m-a lasat sa colind ca o nebuna prin trecut, unde mi-am regasit cetatea antica in care reuseam, pe vremuri, sa-mi gasesc linistea. Cu cat ma apropiam mai mult de ea imi dadeam seama ca ceva nu e in regula. M-am apropiat de ea cu pasi inceti, cu parul valvoi si cu marea-n ochi, iar pe umarul meu stang aveam acel fluture pestrit. Am ajuns aproape de cetate si am vazut ca era arsa. Am invinovatit focul, l-am urat din toata inima, am avut impresia ca m-a sfasiat complet. Am simtit ca trebuie sa ma ajute cineva, sa-mi faca o anestezie ca sa ma pot cufunda in neant. M-a ajutat acel fluture pestrit si beat... din nou. M-a purtat pe aripile lui, zbura cu mine catre cer, ii simteam mirosul ametitor pe piele. Cand ma miscam, se legana ca un scranciob. Distanta care ma despartea de sol era destul de mare... Intr-o clipa de neatentie am ajuns din nou pe sol cu o durere mare in abdomen... Mai tarziu am realizat ca focul imi e cu adevarat prieten. A vrut sa ma faca sa inteleg cum e sa pierd, sa recunosc ca nu ma mai pot intoarce nicicand la ceea ce pretuiam odata, atata timp cat imi bat joc, cand actiunile mele sunt asemenea unui copil alintat si bleg. Am invatat de la el ca nu sunt atotputernica, ca sunt slaba si plina de vinovatie, iar timpul... acea memorie infinita m-a bulversat complet... alunecarile spontane, salturile ideilor... fantezia si imaginatia au reusit sa imi elaboreze viziuni pline de farmec. Am facut din nou dragoste, ne-am certat, ne-am iubit si ne-am urat intr-o camera cu un pat si plina de fluturi. Socul meu a fost violent cand am aflat ca mi-a fost arsa cetatea, iar camera aia a fost distrusa. Am fost pusa in situatia in care nu mai aveam de ales. Asa ca acel "adio"a fost un pretext, o sinchisire absurda care, de fapt, m-a ajutat sa razbesc. Acum imi iubesc trupul stingher si gol, unde timpul nu are ce cauta, nici macar focul nu mai e. Iar avioanele mele de hartie sunt in siguranta. Nu voi mai putea sa intru in contact niciodata cu ele, dar stiu ca sunt acolo... Totul e stins si gol. Ceasul nu mai ticaie si nu ma mai streseaza. Imi iubesc conditia si fluturele meu pestrit ce nu ma paraseste niciodata, ce-mi sta in fiecare seara pe perna si ma adoarme cu candoarea si parfumul lui. Si chiar imi place de mare... ea nu e niciodata singura...