Atentie!!! Acest text nu contine arome sau coloranti!
De cateva zile a inceput decadenta mea, mai precis de duminica. O stare tulburatoare, nelinistitoare s-a instalat pe nesimtite in tot trupu-mi. A inceput in momentul in care mi-am dat seama ca sunt singura, ca sunt neputincioasa. Si, pe de alta parte ma simt ca si cum as fi indragostita... Parca fluturii care-mi zboara neconteniti prin camera mi-au intrat acum in stomac. Au momente in care stau linistiti, dar sunt foarte rare... Lucrurile astea nu-mi plac, nu imi place deloc faptul ca nu imi pot controla starile... Am crezut pana nu demult ca sunt atotputernica... Si, da... centrul universului nu sunt eu... cel putin nu al universului meu. Din aroganta am crezut ca universul este al meu, ca l-am cucerit din prima clipa cand ochii mei au luat contact cu lumina.
Astazi am o scarba pentru umanitate, pentru tot ceea ce ma incojoara. Vreau si nu simt sa fiu singura, vreau sa comunic dar parca as vrea sa si zac in singuratate. Nici nu mai stiu ce vreau. Parca sufletul imi locuieste intr-un trup de rebut. As avea si niste intrebari carora as vrea dar parca nu sa le gasesc raspunsuri. Acum totul ma depaseste... nu-mi pot accepta sub nici o forma conditia. Cred ca incepe sa mi se dubleze uratenia... de-as putea s-o estompez... Un fir invizibil ma tine in momentul de fata legata de aceasta lume pe care nu reusesc sa o inteleg, mi se pare extrem de complicat totul, parca nimic nu se leaga... ma uit la prietenii mei care se casatoresc doar asa ca sa nu treaca timpul pe nesimtite pe langa ei. Cred ca e un mister... Lor nu le este foame??? De frumos, purtitate, frumusete? Vad oameni tristi care se indragostesc de cei care nu le pot impartasi aceleasi sentimente...sau daca, prin minune reusesc sa-si gaseasca persoana portivita, la un moment dat nu mai stiu sa repare, nici macar nu incearca sa rezolve lucrurile... Le aruncam si cautam pe altcineva... Ca sunt foarte multi/multe in lumea asta, nu-i asa? Se pare ca am inceput din nou cu intrebarile...Din nou, ma amarasc din cauza asta...
Stiu prea bine ca nu sunt copilul de care parintii lui sa fie multumiti, sa se mandreasca cu el. Sunt dificila cu toate ca nu vreau asta... Saracii de ei... au trebuit inca din copilaria mea sa invete sa imi accepte singuratatea si consecintele distrugatoare nevoite asupra familiei si a prietenilor mei. Vreau sa cred ca e normal ce se intampla... vreau sa cred cu ardoare ca nu iti poti controla sentimentele. Nu am inteles de ce am reusit sa vad la un moment dat in bezna ca si in lumina... Niciodata nu m-au interesat lucrurile materiale, mereu am avut impresia ca trebuie sa muncesc din greu pentru a obtine ceva. Din cauza asta parintii mei au fost foarte afectati cand vedeau ca nimic nu ma multumeste. Nu au inteles de ce un copil nu se bucura din toata inima cand primeste drept cadou o vacanta in strainatate, o masina sau chiar si un apartament si multe altele... de ce nu sunt recunoscatoare. Normal ca toate astea m-au ajutat candva, cumva... dar nu puteam sa ma bucur pe deplin. Imi dadeau drept raspuns ca am rezultate bune in orice fac si ca isi doresc pentru mine ceea ce ei nu au avut candva... Bun, am inteles... Dar rezultatele erau pentru ca eu aveam nevoie sa evoluez si oricum niciodata nu am facut decat in asa fel incat sa imi fie bine. Am citit si invatat cand am vrut eu, m-am documentat si mi-am rezolvat problemele cand simteam ca e cazul. Iar azi am pierdut controlul... am o nelamurire. Nu stiu cum, cand si de ce a aparut acest sentiment despre care eu nu am habar... Si asta ma enerveaza maxim!!! Deocamdata accept sa refuz... Insa am sa revin...
