Ordine

  Dupa ce fluturele pestrit a luat decizia de a ma parasi si de a-si face un rost in lume, m-ai invaluit cu totii fluturii tai care mai de care, colorati, gri, negri, bolnavi, nervosi, sumbri, eleganti, veseli, nebuni. Enumerarea ar putea continua dar as putea deveni plictisitoare. Gandeste-te doar in cate feluri ar putea fi un fluture. Ei bine, toate aceste zburatoare sunt in universul meu. Mi le-ai daruit fara sa iti dai seama. Dupa ce ai plecat nu am reusit sa stabilesc nici un fel de contact cu ei. Nu ne putem intelege din cauza faptului ca sunt numerosi iar eu nu mai pot fi in atatea feluri ca in anii precedenti ca sa ii pot intelege. Cand unul doarme, altul zboara prin toata casa si face galagie cu aripile lui, altul e nervos si irascibil, altul face pe nebunul, unul care cred ca este mai matur incearca sa ii potoleasca pe ceilalti si sa dea dovada de perspicacitate. A inteles faptul ca in curand o sa trebuiasca sa isi gaseasca un alt mediu, altfel am sa ii omor pe toti. Profita de faptul ca inca nu am curaj si face pe desteptul. Spera ca macar pe el sa il pastrez. Dar nu, nu am sa fac asta. Am obosit si nu imi mai pot pastra conditia de visatoare. Acest fluture matur, Albertino, a decoperit un cuvant pe care il  foloseste in toate contextele. Il repeta zilnic pentru a si-l fixa in minte. Imi spune ca atunci cand il pronunta simte cum pe aripi i se asterne praf de zane, cum trupul ii este invaluit de razele caldute ale soarelui. Ma dispera cu acest cuvant, iubire, mai ales ca eu cunosc realitatea. Nu aduce nimic bun aceasta stare. Imi vine sa ma inchid intr-o camera si sa urlu ca un animal salbatic. Dar nici macar asta nu-mi pot permite pentru ca unul dintre ei tot va reusi sa se fofileasca in respectiva incapere. Iar caracterele lor atat de complexe ma fac sa devin invizibila sufleteste chiar pe teritoriul meu.

- Uite, ii spun uitandu-ma pe geamul de la camera mea, ce priveliste minuntata, ce decor atragator se afla in apartamentul de vis-a-vis!
Un " hmmm" plin de indoieli imi raspunse Albertino.
- Puteti merge acolo, o sa fiti primiti cu multa iubire. Asa cum iti place tie!
- De ce spui asta? Cu siguranta nu le voi intelege cultura! Tu nu vezi ca sunt chinezi?
- Asa. Si?
- Eu nu studiez aceasta cultura! Eu studiez alte civilizatii acum, mai exact pe cele europene!
- Credeam ca o studiezi pe cea romaneasca!
- Da, e foarte interesanta cultura nemtilor!
Am inteles ca discutia noastra nu are nici o logica, ca trebuie sa renunt si sa ma indrept catre o alta convingere, o alta metoda de a scapa de aceste insecte. Dar nu... mai trebuie sa incerc. Nu ma pot da batuta.
- Welche Sprachen sprichst du? ii spun incercand sa il impresionez si sa ii castig increderea.
- In acest moment vorbesc doar romana si franceza, deci nu inteleg ceea ce-mi spui.
Grozav de nervoasa strang din dinti si incerc sa ma abtin. Simt nevoia sa il prind, sa ii rup aripile si sa ii infig un ac in trupul firav iar apoi sa il arunc intr-o cutiuta intr-un sertar. Dar nu, nu am sa ma pretez la asa ceva. Trebuie, macar o data, sa dau dovada de stoicism.
- Buuuun!!! Daca cel cu care ati venit la mine a plecat, de ce nu v-ati dus cu el? Nu e de la sine inteles ca nu pot convietui cu voi?
- Nu, tu te intelegi cu noi doar ca nu iti dai seama. De ce crezi ca treci usor de la o stare la alta?
- Pai nu vreau sa trec cu usurinta prin viata, prin momente! Din punctul meu de vedere nu ma ajutati si doar ma transformati intr-o nebuna fara limite!
- Gresesti... din nou gandesti superficial. Sa nu crezi ca noi, fluturii toti cei care suntem in acest mediu, ne intelegem minunat. Zilnic avem razboaie doar ca tu nu ai cum sa ne vezi, simti si din cauza asta esti atat de debusolata. In acest moment pe umerii iti stau doi fluturi: melancolia si tristetea. Sunt prea usori ca sa le simi greutatea, tu doar traiesti prin ei. Intelegi acum de ce suntem atat de multi? De ce nu poti scapa de noi?
- Cum vine asta? Nu cred ca inteleg...
- Fiecare om vine pe lume cu niste fluturi, apoi ei se imultesc. Ca asa e in viata!
- Eu am fost ferm convinsa ca voi ati fost adusi in casa mea, ca ati fost parasiti.
- Nu, fiecare traire, fiecare sentiment chiar si actiune a ta exista doar pentru ca noi te putem influenta, noi iti suntem subconstientul.

  Imi dau seama ca intre mine si acest fluture se creeaza o punte spre sinceritate. Cu cat vorbesc mai mult cu el realizez ca este la fel de debusolat ca si mine. Analizand ceea ce mi-a spus imi dau seama ca si el este stapanit de unul sau mai multi fluturi. Incepe sa imi fie din ce in ce mai greu de inteles si asta ma sperie. Cum vine asta? Intr-un fel sau altul in mine salasluiesc insecte??! Incep sa imi pun din nou intrebari existentiale si nu mai vreau sa trec prin starile alea. Acele sentimente care apasa greu pe sufletul meu.
  Ma sperii si fug catre bucatarie. Deschid frigiderul, scot o sticla de vin. Imi torn in pahar si ma uit captivata la el. Culoarea vinului si forma paharului mi se par perfecte. Se imbina intr-un mod complet. Am impresia ca acel vin se poate sorbi doar din acel pahar. Forma paharului ma duce cu gandul la trupul unei femei. Iar aroma vinului si taria, pana si culoarea... la barbat. Atunci realizez ca femeia nu se poate simti implinita fara partea masculina si nici invers. Iau o gura din acel vin. E puternic aromat, il las sa se joace un pic cu limba mea apoi ma inteapa si treptat simt cum incepe sa-mi amorteasca limba. Il las sa se scurga pe gat ca mai apoi sa ajunga in stomac. E ca un orgasm. Imi tine atentia concentrata pe un subiect. Asta nu poate decat sa ma bucure. Repet actiunea. Mi se pare si mai interesant. Trupul nu mi-l mai simt incordat. Parca mi se relaxeaza toti muschii.
  Incredibil! Pe buza paharului isi cauta nelinistit locul un alt fluture. Chiar ma si gandeam cand o sa-mi fie deranjata linistea interioara pe care o castigasem pret de cateva momente. Ma uit mai atenta la el. Doamne, cat de mult semana cu fluturele meu pestrit si permanent atins de aburii alcoolului, acel fluture inconstient care m-a parasit cu mult timp in urma. Dar nu este el. L-as fi recunoscut din prima.
- Vrei din nou sa te pierzi? a reusit sa imi spuna fluturele printre onomatopee.
- Poftim? M-am mai pierdut candva?
- Nu te face ca nu intelegi. Tot timpul ti-a placut sa faci pe nestiutoarea, cateodata pe victima, alteori ai inclinat sa spui minciuni, ba ai dus sinceritatea la extrem. Vrei sa-ti mai spun?
- Da... ii raspund cu o anumita retinere in glas.
- In fiecare relatie pe care ai avut-o ai fost greu de inteles. Te-ai lasat tot timpul absorbita de acei bureti. Te-ai alintat si ti-ai dorit sa iei viata in piept. Ai fost mereu in contradictie. Ce ai invatat din toate relatiile pe care le-ai avut? Te-ai lasat pacalit de fluturele tau pestrit pe care l-ai adorat, pe care l-ai ridicat pe un piedestal si l-ai pomenit in toate scrieriile tale. Nu ti-ai dat seama ca era doar o himera, ca este produsul imaginatiei bolnave din acele perioade nefaste din viata ta. Momente daunatoare pe care singura ti le-ai creat pentru ca din asta iti hraneai sufletul.

Ma uit complet debusolata la el. Nu imi dau seama daca spune adevarul sau pur si simplu este beat. Nu inteleg pe ce drum vrea sa ma aduca. Daca vrea sa ma ajute sau sa ma bulverseze mai mult. Papilele gustative imi cer inca un stop de vin insa nu vreau sa intrerup acest dialog. Trebuie sa imi dau seama ce vrea sa imi transmita.

- Mai pe scurt vrei sa-mi spui ca am trait intr-o realitate paralela?
- Esti puerila. Renunta la intrebarile astea si traieste-ti viata. Ti-a dat si ti-a luat. Nu mai are rost sa te mai minti. Nici macar nu apreciezi ceea ce esti in momentul de fata. Tot timpul ti-a fost foame de dragoste. Nu te mai ascunde de ceea ce esti, de oameni, de locuri.
- Iarta-mi curiozitatea, dar tu cine esti?
- Esti simpatica acum. Esti sigura ca nu stii cine sunt sau din nou astepti confirmari verbale? imi raspunde sfidator.

Raman fara cuvinte. Pur si simplu nu stiu ce sa ii raspund. Mi-e teama sa nu par lipsita de logica.

- E interesant cum faci din nou aceleasi greseli. Nu ai curaj sa-mi spui ce gandesti, stai pe ganduri si astepti sa imi dai un raspuns bine punctat, sa pari inteligenta. Nu vreau asta de la tine. Vreau sa fii asa cum esti. El asta vroia. Dar tu ai vrut sa demonstezi ca stii sa canti la tobe desi nu ai luat lectii in viata ta. In graba ai rupt baghetele si toate celelalte componente. Pentru ca ai plusat si nu ti-ai acceptat nestiinta.

- El, demonstratii, greseli, curaj, ganduri, inteligenta, singuratate, recunoastere, acceptare? Ce concluzie sa trag?
- Cuvintele pe care le-ai enumerat definesc adevarul. Asta sunt eu. Nu am un alt nume pentru ca nu imi plac pseudonimele. M-ai indepartat ani la rand. Nu crezi ca a venit vremea sa ma accepti, sa iti recunosti conditia? Nu crezi ca ar trebui sa te gandesti ca nu trebuie sa elimini toti fluturii, ci doar pe unii dintre noi?

 Ma uit cu ochii bulbucati la el pana imi sunt invaluiti de lacrimile sarate. Lacrimi care mi se scurg siroaie pe obraji. Cine sunt eu? Cine am fost pana acum? In ce minciuna am trait? Peste ce adevar am trecut sau evitat cu stupoare? Despre ce am scris pana acum, pe cine am venerat? Atatea intrebari retorice... La naiba!

- Pastreaza-ti Puritatea. Nu o pierde si pe ea. Nu te lasa dominata de Compromis. Melancolia iti face bine, te reprezinta, la fel si Intuitia.  Ai puterea de a accepta lucrurile exact asa cum sunt ele. Invata din ele.

Acum imi dau seama ca acele cuvinte spuse de Adevar sunt sentimentele mele. Toti acei fluturi sunt viata mea. Dar de ce Iubirea are un nume? De cine se ascunde?

Deodata ma trezeste Emotia. O simt in tot corpul, ii simt aripile si trupul greu. Un fluture cu o apasare de nedescris. Imi sterg ochii de lacrimi si ma duc din nou in camera in care se afla Albertino. Ma proptesc de usa dormitorului si raman parca blocata cu privirea inspre el. E atat de frumos, atat de colorat, atat de firav, atat de... incalzeste toata incaperea. Sta atarnat de perdea, cu ochii tristi si plini de lacrimi.


- Ce faci? atat am fost in stare sa il intreb. Am crezut de cuviinta ca asta poate fi inceputul unei conversatii fructuoase.
- ...( fara cuvinte)
- Ti-e frig?
- ...
- Ma iubesti?
- ...

    Dupa ce ii adresez intrebarea asta imi dau seama ca am facut, din nou, o mare greseala. Cum pot fi atat de impertinenta? Normal ca ma iubeste, doar este in continuare in camera mea. Sau cel putin ii pasa. Ar trebui sa ne bucuram impreuna de autonomie. Din cauza mea trece prin starile astea, e debusolat si nu stie ce sa faca. Sta atarnat si se uita in camera din blocul de vis-a-vis. E clar ca sta pe ganduri daca sa dispara sau nu din viata mea. Cu siguranta isi doreste independenta totala.

- Stii... ma gandeam daca nu cumva ai vrea... sau nu, mai bine am putea...(incerc sa imi gasesc cuvintele si sa capat coerenta).
- Nu. Nu te mai chinui sa imi dai explicatii. Nu incerca sa te scuzi sau sa imi faci pe plac. Am nevoie doar de adevarul din tine.
- Daca tot iti doresti Sinceritatea spune-mi de ce mi te-ai prezentat inca de la inceput ca fiind Albertino.
- Tu insasi ai facut asta pe tot parcursul acestor ani, m-ai bulversat cu toata Incertitudinea ta, cu Minciuna, cu Nepasarea, cu Nesiguranta, cu Neincrederea, cu Invinuirea, cu Absenta. Tu ai adus acesti fluturi in casa. Nu ti-ai dat seama ca i-ai instigat sa rupa relatia dintre noi? Ba mai mult, i-ai incurajat sa se imulteasca. Din cauza asta te-am pierdut... Nu stiu cum sa fac sa te regasesc.  Nici nu mai stiu cine sunt cu adevarat. Sunt prea slabit. Lasa-ma sa incerc sa ma refac. Nu incerca sa ma ajuti pentru ca nu ai cum in acest moment. Tu doar da-i timp Increderii.

  Si-a inchis ochii si si-a strans aripile. Inca sta atarnat pe perdeaua din camera mea.  Inca ii simt prezenta. Ma pun in pat si inchid si eu ochii. Deodata ma cuprinde o liniste deplina. Simt cum ma cufund in neant.


Unii dintre fluturi au disparut...