De data asta, panorama a fost surprinsă perfect.
Ea stă întinsă pe pat, în fața laptopului, și încearcă să scrie ceva.
Nu prea îți poți da seama ce simte. Sau de ce.
Cealaltă parte din ea, cea care nu dispare niciodată, stă rezemată de colțul ușii din dormitor.
Acolo își rumegă zilnic tristețile, bucuriile și sentimentele, încercând să le definească.
Unele sunt atât de clare încât par dintr-o lume fantastică.
N-a crezut niciodată că e posibil să privești pe cineva și să simți mai mult decât ai simțit vreodată.
A văzut și a auzit asta doar la oameni pe care îi considera imaturi. Sau doar în filme.
Nu putea accepta că un sentiment atât de mare chiar există.
Acum i se pare ciudat.
Ciudat să simtă așa.
Ciudat să fie în prezent.
De parcă ar trebui să învețe din nou să vorbească.
Să mănânce.
Să meargă…
