Am ajuns si eu la concluzia ca suntem ca si niste robotei. Fiecare dintre noi isi are ritualul zilnic. Ba ne trezim dis-de- dimineata sa ne plimbam animalele, fumam si bem cafea, ingurcitam ceva pe fuga, munca si... din nou acasa. Cam asta ar fi programul. Cu cat inaintam in varsta totul incepe sa devina ca o frica ce ne paralizeaza constiinta. Din cauza asta spunem mai mereu ca nu avem timp- nu pot iesi azi pentru ca trebuie sa imi duc cainele la veterinar, nu pot citi o carte pentru ca sunt mult prea obosit/a din cauza serviciului., nu mananc bine dimineata pentru ca risc sa intarzii la munca, nu ma intalnesc cu prietenii mei din lipsa banilor... s.a.m.d.
Dar ce te faci cand incepi sa ai temeri cumplite? Cand realizezi ca, de fapt, ai pierdut foarte mult timp? Si asta din cauza faptului ca ai devenit o masinarie. Te trezesti si iti dai seama ca nu ai mai nimic si trebuie sa accepti faptul ca esti un robotel.
Cel mai bun exemplu despre care pot vorbi sunt eu. Am inceput sa imi dau seama de toate astea cam tarziu, dupa suferinta mea cumplita din pricina unei povesti stupide de dragoste despre care nici nu merita sa vorbesc. A urmat o perioada buna in care, de buna voie si nesilita de nimeni, mi-am incatusat sufletul si am inceput sa-l indop cu filme, muzica si carti. Si chiar si asa, nici astea nu ma ajutau prea mult... nu vroiau sa inceteze sa-mi aminteasa de acea poveste idioata. Daca am vazut ca nici asa nu merge, am inceput sa ies mai des in oras, sa imi pierd noptile prin baruri, cu sau fara amici. Dupa atatea nopti pierdute si oboseala dusa la extrem am cam inceput sa imi pierd din reflexe si chiar si din simturi. O mancare gatita bine nu ma mai atragea, nici macar nu ii simteam mirosul, melodiile care inainte ma ajutau sa ma linistesc nu mai trezeau absolut nimic in mine, filmele si cartile imi provocau o senzatie cumplit de dureroasa de usturime a ochilor. Cel mai groaznic a fost atunci cand vocea mamei la telefon mi se parea exagerat de plictisitoare. Nu reuseam sa ma pot concentra sa o ascult. Cred ca asta a fost groaznic pentru ea si chiar imi pare rau. In rest nu ma mai interesa absolut nimic. Totul era gri in jurul meu.
Declicul a fost provocat de un nou proiect de teatru care a venit asa din senin. Nu mi-a venit sa cred ca un om cu asa mare prestigiu in lumea teatrului mi-a propus sa joc intr-o piesa care nu e tocmai usoara. In momentul in care mi-a propus sa joc, neconstientizand influenta pe care o sa o aiba acel rol asupra mea, i-am raspuns cu oarecare indiferenta ca accept. Si uite asa am inceput sa imi recapat simturile. Ba chiar am fost exagerat de emotionata la prima intalnire cu actorii, atunci cand a trebuit sa ne cunoastem. Aveam impresia ca totul este ireal, chiar m-am ciupit de cateva ori sa realizez ca nu e un vis. Proaspat eliberata am inceput din nou sa citesc, sa vad filme, sa ies mai des cu prietenii, sa le acord mai multa atentie cainilor si familiei, sa fac in asa fel incat sa nu imi mai bat joc de sanatatea mea( mancare proasta, tutun, nopti pierdute prin cluburi- toate aceste ispite au fost reduse la maximum). Cred ca nu esti fericit decat dupa ce treci de o perioada in care te pierzi complet. Nu stiu cum sa procedam cu timpul asta, dar cred ca trebuie sa facem in asa fel incat sa ne bucuram cat mai mult de cei apropiati noua, sa daruim mai mult, sa ne straduim sa-i dam sufletului cat mai multe satisfactii... a... si sa mai renuntam la orgolii si ipocrizii... Cam atat... sper sa reusim cu totii sa gasim linistea sufleteasca si deplina. Sarbatori fericite!
