Cum in prea putine cuvinte nu as putea sa o fac, iar prea multe nu ar putea fi niciodata, am sa-ti astern dinaintea ochilor, un fragment din freamatul inimii mele. Sunt, poate, nedemna de o asemenea bunatate si josnica pentru ca ti-o cer, insa stiu ca-ti sunt recunoscatoare.
Nu asteptam nimic, atunci cand aripile vantului m-au rasturnat in drumul tau, eram obosita si-nsingurata, guraliva la inghesuiala dar tacuta la întuneric. Stiam sa clipesc doar atunci cand fumul de la tigara Imi gadila retina. Delabrata din fire, percepeam fericirea doar superficial si o afisam pentru a nu fi catalogata drept deprimata. In realitate eram posaca si furioasa, defulam doar din aroganta. Apoi, pe drumul pietruit, cu pasii galesi incurcati de un mers vesel, ai aparut tu. Ispititor si pur, ca toamna lui octombrie, mi-ai faramat barierele, indoielile, timpul si solitudinea. Obstinata, mi-am incruntat zambetul si am ramas neclintita. Nu era cinstit, aveam sa-mi pierd intunecimea. Fara rost, as putea sa-ti insir o cavalcada de motive pentru ce a urmat, dar acum stii prea bine tot ce nu reuşesc sa graiesc pana la capat, si nu-mi doresc sa te plictisesc. Acum, cand imi umbli in suflet in voie, cand adorm in bratele tale, cand te privesc plecand si refulez un strigat de chemare, pentru ca simt cum ma dezbin, acum, pot sa-mi intorc privirea catre stele. Pot sa-mi dansez prin viata.
Clipele se sparg de timp asemenea valurilor de stanci, se dizolva si renasc. N-as vrea sa ies din aceasta mare, aceasta apa-nvolburata, chiar cu riscul de a ma ineca. Cum sa nu ma las prada hazardului, cand el mi-a oferit pacea? Pot sa pierd, stiu. De fapt am si pierdut. Iluzia nesfarsirii m-a legat la ochi, poate, dar pot umbla si oarba. Iar acum ca a venit si momentul apocaliptic, plenitudinea lipsei de speranta, am sa prefer sa ma inec decat sa pasesc pe tarm.
Iti datorez eternitatea, viata fara margini. Caci pe tabla ta de sah, imi ingadui sa fiu si regina si nebun.
Apoi a venit cutremurul… Dar mai inainte de asta totul era oarecum lin si calm. Stateam pe niste scaune incomode, tu ma priveai cu drag, eu nu aveam timp sa-mi aleg cuvintele. Nu am apucat sa iti spun ca un cutremur e ca o plimbare cu barca prin furtuna, oricat de tare te-ai clatina, daca te tii bine, ai toate sansele sa scapi. Am coborat privirea de cateva ori, oftand din cauza lipsei cuvintelor. Imi doream foarte tare sa te conving de niste treburi, nu mai stiu exact care, sau poate stiu dar prefer sa le pastrez doar pentru mine, cert e ca nu mai stiu de ce imi doream asta. Imi placea, inca-mi place, dar mie imi plac multe lucruri si am tot auzit in ultima vreme ca nu pot sa iau ce vreau si sa las ce pot, desi nici asta nu imi e prea clar de ce nu e permis sau moral, sau corect. Ai privirea inconfundabila a unui om care vrea sa fie. Care vrea sa fie aici, acolo si peste tot, fara teama de a pierde sau a castiga, fara sa consume prezentul cu perspective nematerializate ale unui viitor posibil, in fond, te temi doar de cutremure, iar in privinta asta nici unul dintre noi nu are vreun control.
