Neclaritati

Sufletul iti e arestat intr-o celula plina de praf
Zace incatusat si din nou e singur
Ar vrea sa strige sa-si poata recapata liberatatea
Dar stie ca e in zadar...
Nu mai e nimeni prin preajma si nu mai simte nimic
I-au ramans doar amintirile
Nu mai stie daca ar vrea sa retraiasca momentele trecute
Acum, sufletu-ti zace...
Zace si crede ca nu mai simte nimic...
Nici el nu mai stie de e zi sau noapte
Daca a fost iubire sau inca mai e
Sacul plin de griji si de neincrederi atarna mult prea greu acum
A devenit pur si simplu un cocosat...
Un cocosat plin de neincredere intr-o celula intunecata
In acest moment atat de chinuitor isi doreste o aparenta de raceala...
Totul e atat de neclar.
Parca mai simte ceva... sau ce e asta?
Ar vrea sa revina printre oameni, ar vrea si el sa aiba incredere in el si in cei din jur
O interminabila si nebuneasca conversatie intre el si voce interioara incolti in inima lui...
"Gata! Nu mai sunt singur", isi spuse sufletul ratacit printre praful din celula
Saracutul... l-a cuprins nebunia...
Astazi crede ca e mai bine, crede si spera ca nu mai e singur
Nu reuseste sa isi dea seama ca in celula e doar el
Vocea lui interioara ii tulbura universul, gandirea...



>Suflet plin de neincredere si doar al meu pe veci sper sa iti revii si sa scapi din acea celula... Te astept plina de vise si de incredere in tine. Astept sa preiei din nou comenzile masinii mele<

In Romania am descoperit libertatea

... dupa ani si ani de incatusare sufleteasca sufletul mi-a fost eliberat intr-un mod demn pot spune eu... dupa aceasta infamie si mintea a inceput sa functioneze in parametrii normali... si... de aici a inceput sa mi se infrumuseteze totul: trupul, chipul, ochii chiar si parul. Toate aceste transformari fructuoase mi-au cam agitat stilul de functionare la inceput...

Totul era neclar, intrebari prea multe si fara raspunsuri, diferentele dintre oameni mult prea puternice pentru nivelul meu de gandire... bogati sau saraci, animale de rasa sau abandonate, oameni cu deschidere sufleteasca bogata si altii saraci in trairi. Totul imi parea anecdotic si fara sa constientizez imi afecta existenta. Si fara sa stiu când sau unde sau de ce am ales sa tac... sa imi sigilez sufletul si sa il las pur si simplu gol. Am avut nenumarate escapade... am vrut sa fug de tot ceea ce ma incojura in momentul respectiv. Am vrut sa schimb mediul in care imi desfasuram existenta, traiul... Si la un moment dat am vrut sa-mi schimb si tara. Egoista, lasa din fire si lenesa in gandire am vrut sa divizez totul  nedandu-mi seama ca nu o sa mai inteleg absolut nimic din ceea ce sunt in momentul respectiv. Am vrut sa las in urma totul... prieteni si chiar familie...

In momentul in care simteam caldura sufleteasca din partea cuiva ceva imi spunea ca trebuie sa fug... sa fug cat pot de mult ca nu cumva sa-mi atinga acel suflet gol... Eram ca o mama ce incerca sa-si apere copilul  nestiind ca in loc sa il las sa se dezvolte il transformam intr-o statuie... rece... pe care o poti privi, o poti atinge din când in când... dar de simtit sau schimbat ceva nici nu intra in discutie.

Am avut nenumarate nopti in care am vrut sa-mi eliberez sufletul... De fiecare data când imi spuneam ca poate asa ar fi mai bine ceva ma tragea inapoi. Nu gaseam nici un motiv plauzibil pentru ca totul era neclar si dupa cum spuneam... prea multe intrebari. Nici prin gand nu mi-a trecut ca totul porneste de la mine... ma credeam atotputernica si pentru asta am ales singuratatea. Nu ma gândeam ca pentru o buna functionare sau cat de cat corecta am nevoie pur si simplu de un declic. De un declansator puternic care sa-mi intoarca lumea si sa-mi spulbere acel univers in care faceam mult pre multe lucruri dar fara un rezultat care sa ma ajute sa ma dezvolt ca si individ... eram ca un robotel care putea sa faca nenumarate lucruri dar fara sa se poate bucura de ele.

Un lucru simplu, banal si totusi greu de dobandit mi-a schimbat acea functionare neclara care imi bombarda sufletul cu nebuloase. Fara sa stiu când sau de ce  mi-a fost dat sa traiesc acest sentiment... Nu e vorba de dragosteala ci despre iubire. Chiar nu stii când vine si cum iti acopera sufletul cu o patura calda si protectiva si incepi sa vezi lumea altfel... se schimba totul... te trezesti si adormi in caldura, incepi sa simti ca totul incepe sa capete un sens. Ti-e greu la inceput sa accepti insa acea caldura te convinge sa te duci dupa ea. Si cum ea e mai puternica decat rebutul din tine, te duci dupa ea si te transformi si iti doresti ca si cel pe care il iubesti sa fie fericit si daca lumile incep sa se contopeasca intr-una singura atunci chiar simti ca nu iti mai incapi in trup de fericire.

Am ales sa imi las sufletul sa zburde pe unde si cum vrea... imi permit aceasta aroganta atata timp cat stiu ca am o baza. Eu chiar nu pot functiona in singuratate, trebuie sa recunosc ca am nevoie de el  si sa accept ca asa mi-a fost dat sa se intample. Si spre fericirea mea ma simt iubita...

Totusi am ramas cu ceva din vechea functionare si anume cu simpatia fara de cei ridicoli si cei slabi.

Acum când ma privesc in trecut ma vad ca si o simpla ridicola adulta cu prea multe cunostiinte si experiente acumulate mult prea devreme pentru varsta ei. Cred ca sunt norocoasa ca am descoperit cat de bine e sa iti lasi sufletul sa zaca in acea caldura productiva. Si când ma gândesc ca iubirea se afla chiar sub nasul meu... Dar vezi... daca sufletul este obligat sa stea in bezna cum sa mai descopere lumina???