Fragment din viata

      Am ajuns si eu la concluzia ca suntem ca si niste robotei. Fiecare dintre noi isi are ritualul zilnic. Ba ne trezim dis-de- dimineata sa ne plimbam animalele, fumam si bem cafea, ingurcitam ceva pe fuga, munca si... din nou acasa. Cam asta ar fi programul. Cu cat inaintam in varsta totul incepe sa devina ca o frica ce ne paralizeaza constiinta. Din cauza asta spunem mai mereu ca nu avem timp- nu pot iesi azi pentru ca trebuie sa imi duc cainele la veterinar, nu pot citi o carte pentru ca sunt mult prea obosit/a din cauza serviciului., nu mananc bine dimineata pentru ca risc sa intarzii la munca, nu ma intalnesc cu prietenii mei din lipsa banilor... s.a.m.d.
     Dar ce te faci cand incepi sa ai temeri cumplite? Cand realizezi ca, de fapt, ai pierdut foarte mult timp? Si asta din cauza faptului ca ai devenit o masinarie. Te trezesti si iti dai seama ca nu ai mai nimic si trebuie sa accepti faptul ca esti un robotel.
   Cel mai bun exemplu despre care pot vorbi sunt eu. Am inceput sa imi dau seama de toate astea cam tarziu, dupa suferinta mea cumplita din pricina unei povesti stupide de dragoste despre care nici nu merita sa vorbesc. A urmat o perioada buna in care, de buna voie si nesilita de nimeni, mi-am incatusat sufletul si am inceput sa-l indop cu filme, muzica si carti. Si chiar si asa, nici astea nu ma ajutau prea mult... nu vroiau sa inceteze sa-mi aminteasa de acea poveste idioata. Daca am vazut ca nici asa nu merge, am inceput sa ies mai des in oras, sa imi pierd noptile prin baruri, cu sau fara amici. Dupa atatea nopti pierdute si oboseala dusa la extrem am cam inceput sa imi pierd din reflexe si chiar si din simturi. O mancare gatita bine nu ma mai atragea, nici macar nu ii simteam mirosul, melodiile care inainte ma ajutau sa ma linistesc nu mai trezeau absolut nimic in mine, filmele si cartile imi provocau o senzatie cumplit de dureroasa de usturime a ochilor. Cel mai groaznic a fost atunci cand vocea mamei la telefon mi se parea exagerat de plictisitoare. Nu reuseam sa ma pot concentra sa o ascult. Cred ca asta a fost groaznic pentru ea si chiar imi pare rau. In rest nu ma mai interesa absolut nimic. Totul era gri in jurul meu.
    Declicul a fost provocat de un nou proiect de teatru care a venit asa din senin. Nu mi-a venit sa cred ca un om cu asa mare prestigiu in lumea teatrului mi-a propus sa joc intr-o piesa care nu e tocmai usoara. In momentul in care mi-a propus sa joc, neconstientizand influenta pe care o sa o aiba acel rol asupra mea, i-am raspuns cu oarecare indiferenta ca accept. Si uite asa am inceput sa imi recapat simturile. Ba chiar am fost exagerat de emotionata la prima intalnire cu actorii, atunci cand a trebuit sa ne cunoastem. Aveam impresia ca totul este ireal, chiar m-am ciupit de cateva ori sa realizez ca nu e un vis. Proaspat eliberata am inceput din nou sa citesc, sa vad filme, sa ies mai des cu prietenii, sa le acord mai multa atentie cainilor si familiei, sa fac in asa fel incat sa nu imi mai bat joc de sanatatea mea( mancare proasta, tutun, nopti pierdute prin cluburi- toate aceste ispite au fost reduse la maximum). Cred ca nu esti fericit decat dupa ce treci de o perioada in care te pierzi complet. Nu stiu cum sa procedam cu timpul asta, dar cred ca trebuie sa facem in asa fel incat sa ne bucuram cat mai mult de cei apropiati noua, sa daruim mai mult, sa ne straduim sa-i dam sufletului cat mai multe satisfactii... a... si sa mai renuntam la orgolii si ipocrizii... Cam atat... sper sa reusim cu totii sa gasim linistea sufleteasca si deplina. Sarbatori fericite!

Scrisoare

    S-a dus... De data asta am pierdut orice fel de miros.Si totusi, am mai ramas cu ceva... un zambet de-al tau intiparit in suflet si port cu mine caldura ochilor tai tristi. Ne-am calcat cu bocancii plini de noroi cum am stiu mai bine, ne-au urat si ne-am iubit ca in povesti, am plans si am ras ca si clovnii, ne-am dezlantuit ca niste animale salbatice in captivitate...
    Trebuie sa iti spun ca intotdeauna am admirat la tine iubirea ce zace in trupu-ti, caldura pajistii tale uscate. Am fost si eu candva acolo si am alergat desculta prin iarba uscata. Am cazut, m-am speriat si mi-am ranit atat de tare picioarele in cat nu am mai putut continua... Sper sa ajung intr-un alt timp in care sa te regasesc... undeva unde totul miroase a nou, unde fluturii zboara liberi si neinfricati. Iti trimit un zambet cald si un strop din parfumul meu pe aripile unui fluture beat si trist ce isi cauta fericirea prin balarii. Tu sper sa primesti darul si sa-l pastrezi in cutia ta cu amintiri.
    Iti mai aduci tu oare aminte ca te-am invelit cu o aripa si cu celalalta te-am purtat in zbor spre cer? Iar tu m-ai avut dinainte sa ma castigi. Si aveam o prsimtire ca nu o sa mai fim la fel pana la sfarsitul verii...

   Si da, de asta data am hotarat sa plec, dar stiu ca intotdeauna o sa ne lege acel ceva... Iti scriu, asta mi-a mai ramas, insa am sa ma opresc curand. Iar tu, daca o sa ne mai intalnim te rog sa nu mai fugi. Sunt doar un trup ce-ti miroase a carte veche, scrisa chiar de tine si publicata timpuriu in care ai pus la presat acel fluture betiv, nestatornic si lasciv.

Feelings...

I've got a war in my mind, but I hear the birds on the summer breeze... I'm f*cking crazy but I'm free...

Inapoi in Iad

           A avut candva, cand era singur si putea face orice, nopti intregi de libertate. I se parea minunat sa poata fugi oricand de langa prieteni, sa nu dea explicatii, sa nu simta dragostea unei femei, sa nu auda pe nimeni, sa nu fie tinut in brate seara in pat.
         - Ce simplu ar fi sa plec asa fara sa-mi iau ramas-bun, isi spuse el.
           Dar gandul asta il facea totusi neputincios si pentru cateva momente il invaluie o emotie de tulburare. Nu stia ce sa faca. Ea inca dormea in patul lor. Se uita la ea, ii da suvitele jucause de pe frunte si o saruta, iar ea parca ii zambeste in somn...

Gata. S-a hotarat. Pleaca. Deschide usa, coboara pe scari. Deodata realizeaza ca a plecat in pijamale si descult. Se aseaza pe scara si isi da seama ca nu are rost sa plece asa. Nu poate fugi fara sa uite. Ar fi vrut sa plece fara resturile care ar putea sa-l faca sa se reintoarca la ea. Nu vrea drame, nu vrea nici macar suferintele celor apropiati. Vrea doar sa poata pleca fara remuscari.

         Se intoarce in apartament. Ea inca doame. Se apropie de fereastra si incearca sa-si reaminteasca cum e traiesti in singuratate. Si totusi o iubeste... cu certitudine. Poate ca asta e motivul pentru care ar vrea sa fie departe de ea. 

         Nu poate trai cu ea, dar nici fara ea. Nu se poate obisnui cu fericirea, nu stie ce sa faca cu ea, mai bine o opreste inainte sa se transforme in altceva. Se sufoca langa ea, dar si-o si doreste cu ardoare. Nici macar el nu mai intelege ce se intampla. Ar trebui sa fie fericit. Il enerveaza ca cei apropiati sa aiba asteptari de la el, nu vrea nici sa dezamageasca... ar vrea sa nu-i mai pese. Isi vrea singuratatea inapoi. Ar vrea sa nu mai gandeasca, macar pentru cateva secunde. Pare obosit si plictisit. Se aseaza langa ea in pat. Coapsele ei parca incep sa-l atraga din nou. Il invaluie din nou parfumul trecutului. O ia in brate si isi baga nasul in parul ei. O saruta din nou... ea inca doarme... Adorme si el... Se intoarce in lumea lui...

Exordiu patetic...

... pe 5 septembrie...

Lasitate
Iubire
Revolta
Ura
Devotament
Lacrimi
Ras
Vinovatie
Amintiri
Dorinta
Tigari
Sex
Bizar
Nebunie
Frumusete
Zambet



In concluzie... doi oameni cretini care se cred inteligenti...

Ce-mi lipseste?

Si... ca sa raspund public unei intrebari ale unei fetiscane, fara prea multa minte... Gagica mi-a adresat o intrebare fara nici un sens, avand impresia ca o duc... genial... Ma duc in parc cu cateii, imi aprind o tigara si ma uit sagalnic la frunzele din copaci care parca danseaza in bataia vantului. Ele imi par fericite. In fine... Se apropie de mine o domnisorica care se aseaza langa mine pe banca. Ma saluta si incearca sa ma bage in seama. Eu incerc sa o ignor uitandu-ma in continuare la frunzele mele libere( oare ele se cearta intre ele, se iubesc?)... Dupa cateva momente de tacere, ma intreaba: "Ce-ti lipseste?". In momentul ala am avut impresia ca m-a lovit un meteorit... Am vrut sa-i raspund sincer dar nu am putut. I-am spus doar ca imi lipseste o masina noua... Aiurea-n tramvai! A inceput sa rada si mi-a zis ca lumea are nevoie de oameni care mai stiu sa si glumeasca... :) Vai!

Acum... sa raspundem sincer.

Pai de cand ma stiu am sperat sa imi gasesc relatia perfecta, de maini care cauta trupul perfect, de sarutari fierbinti pe buze care ar vrea sa se dezlipeasca si nu pot. De fiecare data cand intalnesc pe cineva, imi schimb conceptul. Dar, sa nu va inchipuiti ca nu am avut parte de iubire. Am cunoscut-o si pe cea platonica si pe cea animalica, pe cea senzuala si sentimentala. In viata mea au existat barbati, cei drept nu multi... dar, au fost barbati ca aceia doriti in filme, inteligenti, salbatici cand era cazul dar si domestici, culti, pasionati, melancolici. I-am iubit pana la extrem, le-am oferit timpul si universul meu. Imi amintesc acum de primul " Te iubesc" adevarat spus cu voce tremuratoare care mi-a facut corpul sa tremure cateva momente, care a reusit sa ma faca sa ma eliberez... a fost ca un orgasm perfect. Am scris sute de scrisori pe care nu am avut niciodata curajul sa i le dau, cuvinte pe care nu le puteam spune pe cale libera... pur si simplu nu am avut curaj. Da, si eu am iubit... si am cunoscut si chinurile geloziei, nelinistea indoielii, dorinta de a nu ma dezlipi de trupul iubitului. Am incercat iubirea in fel si chip, m-am lasat furata si mi-am platit la timp tributul.

Acum sa raspund la intrebare... Pai ceea ce imi lipseste in viata asta gri este barbatul ideal care pune stapanire pe sufletul meu si mi-l transforma si ma tine acolo, sus...

Dar, fie ca n-am inteles iubirea, fie ca n-am intalnit-o, inca mai cred in ea...

Ce mai vreti de la mine?

Ma cautati, vreti sa stati de vorba cu mine, va intereseaza ce am mai facut in ultima perioada. Nici nu ies bine din scara si deja ma intampina vreo trei sau patru vecini/e care ma intreaba cum o mai duc, daca imi doresc sa mai slabesc acum cand am mai pus pe fund, ce mai face iubitul meu care acum nu mai exista, cum o mai duc cateii mei, daca Dementia si-a mai revenit... Ma duc la magazin sa-mi iau tigari si vanzatoarea ma intreaba cum sunt astazi, daca mi-e bine si daca am inceput sa mananc sanatos. Ma urc in masina si la stop un cretin imi face cu ochiul si imi cere numarul de telefon. Ii spun ca nu ma intereseaza persoana lui si incerc sa il ignor. Boul care bou ramane insista si ma intreaba de ce nu vreau sa ies cu el la o cafea. In fine, ii arunc o privire scarboasa si sunt lasata in pace. Primesc un telefon. E de la mama care ma intreaba ce fac, cum o mai duc, daca am activitatea. Ii raspund dragut pentru ca, totusi, e mama... Din cauza minutelor interminabile si blestemate incepe sa ma intrebe daca am mancat, ce am mancat, daca am scos cainele afara, ce mai fac prietenii mei si asa mai departe. Incep sa ma enervez, se enerveaza si ea si incepe sa-mi reproseze ca nu imi pasa de ea... Inchid telefonul si imi continui drumul. Primesc mesaj si aflu ca sunt invitata la o petrecere cu oameni pe care nu ii cunosc. Ce sa fac acolo? Sa beau si sa cunosc oameni noi? Pai nu vreau asta... Vecinul meu ma intreaba cum stau cu bugetul in ultima perioada, casiera blocului se intereseaza de ce nu am platit cotizatia la fondul de rulment, intru intr-un magazin si vanzatoarea ma intreaba daca ma poate ajuta cu ceva... la fel si la benzinarie, platesc motorina si casiera vrea sa-mi bage pe gat si o ciocolata pe banii mei. Si nu inteleg de ce atunci cand imi petrec noaptea prin alte parti si ma intorc in pijamale acasa, "amicii" mei vecini imi fac poze cu telefoanele lor smechere.

Deci... eu nu pricep ce mama masii au toti cu mine... Cine dracu sunt eu? De ce nu pot iesi din casa fara sa ma bage nimeni in seama? Nu vreau sa dau socoteala la nimeni. ACUM, vreau sa fiu singura, doar eu cu mine. Am dreptul la asta. Vreau sa ma vad cu prietenii care nu ma streseaza, care ma cunosc si stiu cum sa ma abordeze. Vreau sa duc o viata linistita si lipsita de intrebari, nu vreau sa vorbesc. Am nevoie de libertate, am nevoie sa-mi rumeg tristetile, rusinile.  Dorintele  lor de a cunoaste amanunte din viata mea ma fac sa vomit, complimentele ma degradeaza, iar cafeaua ma va otravi cu siguranta.

Nu datorez nimanui nimic! Punct!

A pierde si a se pierde

Ti-am pierdut parfumul pielii pe sub cearsaf...



*Cliseu!