De aici de sus, marea pare fără de sfârșit. Casele din Limenaria sunt așezate cuminți, ca niște jucării, iar eu mă simt mică dar și mare în același timp. Mică, pentru că lumea e uriașă. Mare, pentru că o am toată în fața ochilor.
Cariera de marmură arde în soare. O pată albă în mijlocul pădurii. Îmi tot spun că și frumusețea cere sacrificii, pentru ca și muntele își dăruiește bucăți din el pentru ca noi să avem ce admira.
Văd două vapoare care taie marea spre insuliță. Par ca se intersectează dar fiecare își știe calea. Lasă dâre albăstruie în urmă, ca niste semne că cineva a trecut pe acolo și au dus cu ei povești necunoscute. Mă întreb dacă oamenii din barcă simt și ei că zboară, așa cum simt eu privind de sus. Acum îmi dau seama ca nu trebuie tot timpul să înțelegi totul ca să poți deține controlul. Unele lucruri sunt făcute doar ca să le simți.
Stau pe piatra caldă și ascult vântul care îmi mângâie ușor capul și buzele. Parcă îmi șoptește să mă relaxez și să mă bucur de această priveliște valoroasă. În surdină îi aud și pe Thea și Dinu. Simt miros de rășină, sare și libertate. Multă libertate. Acum, în acest moment, nu mai am nevoie de nimic altceva. Suntem doar noi trei și această liniște absolută.
