Te uiți la mine de parcă n-aș fi dintre cei vii.
Fără slăbiciuni, fără umbre, fără vicii.
Stăm față în față, la masa asta rece,
Ne zâmbim străini, ca și cum iubirea
Ar fi trecut pe lângă noi, grăbită.
Nici noi nu mai știm ce suntem.
Doar ochii ne mai caută,
Doar tăcerea mai respiră între noi.
Am pașii grei, lipiți de smoală,
Și totuși rămân.
Parcă trupul meu refuză să se ridice,
Ca și cum scaunul ăsta ar fi legat de mine.
Și-n ciuda tuturor, ambianța e plăcută.
O liniște stranie, dulce-amară,
În care stăm... doi oameni
Care cândva se iubeau.
