Straini in noapte... si in zi...

Ea. Sta pe balcon, pe scaun, cu tigarea intr-o mana si cu paharul de vin alb, sec, in cealalta mana. Priveste luna. Parul ce-i miroase a tei si care-i straluceste in lumina lunii ii este ravasit de vantul ce se plimba printre copacii din fata geamului ei. O macina fel si fel de ganduri. Nu stie ce se intampla cu ea, cu cei din jurul ei, cu natura, cu steaua imensa pe care o vede pe cer in fiecare seara, careia i se vede si forma( ca cele pe care le desenam noi) si care e atat de aproape... Sunt doar cateva lumini aprinse in apartamentele din fata blocului ei... Majoritatea lumii doarme. Oare ce-or visa? Sunt obositi sau se iubesc? Sunt tristi sau se alinta? Se cearta sau se bucura la surprizele la care s-au gandit in timpul zilei? Cainii latra, se joaca, mai alearga cate-un biciclist... El ce-o face? Sunt atat de aproape si degeaba... parca ar fi doi straini... ea stie ca lucrurile sunt mult mai simple... Dar el e asa si nu il poate schimba... iar ea se simte bine cu ea, mai libera... are mai multa incredere in ea...

El. Sta rezemat de tocul usii al balconului. O priveste. Ochii ii sunt inlacrimati. Ii admira fiecare firicel de par, fiecare miscare. O soarbe din priviri cand trage cu pofta din tigarea aia nenorocita si cum se joaca cu fumul, face cercuri apoi pune linistita scrumul in scrumiera. O iubeste atat de mult... Ii place ca e imbracata in alb, in camasa lui... Nu intelege ce s-a intamplat cu ei, de ce nu mai fac parte din aceeasi lume. Cand au luat-o pe drumuri diferite? De ce s-au ratacit? Acum fiecare e in padurea lui... O vrea iar langa el, vrea sa o inteleaga din nou, sa o simta din priviri, din gesturi... Stie ca nu apartine altcuiva dar nici a lui parca nu mai e...

Ea. Se ridica de pe scaun, se intoarce spre el fara sa-i vorbeasca. Se intinde pe pat, strange perna in brate si ii dau lacrimile.

El. Se aseaza pe scaunul din balcon, isi strange fruntea grea in palme si incepe sa planga...