Pur si simplu

Ceea ce urma fu ingrozitor... le-am simtit ca pe niste reprosuri oribile, simteam cum incepe sa muste din mine. Si totul din cauza prostiilor conexe, nevinovate, al jocului ipocrit pe care eu l-am inceput. Ascultam acea inversunare in lupta pentru existenta cu zambetul pe buze. Ma speria violenta vocii lui. Vocea lui, mai intai soptita, se ridica incetul cu incetul. Simteam ca o sa pierd si nu puteam accepta asta. Am ascultat si am plecat, fara sa dau explicatii. Dar m-am intors, nevrand sa accept bataila pierduta. Si nu am facut asta din orgoliu... Pur si simplu simteam ca ceea ce construisem pana in momentul respectiv e inca brodat cu rosu. Caci da, chiar realizasem ceva... In fond fericirea, sa fi fost oare realizabila? Se reducea la cateva intalniri pe saptamana, hlizeli, fuga de realitate( spunea el)... Oare chiar ma eschivam?

Si totusi, daca as mai fi putut s-o iau de la inceput, ei bine, nu cred ca as mai fi facut prostia sa ma incapatanez in lucruri imposibile. Am paralizat conexiunea intr-un mod atat de greoi, incat nici unul dintre noi nu s-a ales cu nimic din asta. Cand stau si ma gandesc la asta ma tot intreb si nu reusesc sa ma dumiresc de ce m-am schimbat asa de mult, de ce nu am reusit sa raman eu? Vedeti voi, prieteni, e ingrozitor sa-ti dai seama de anumite lucruri asa tarziu... Ne-am rispit pe drum, iar profundele noastre nepotriviri ( banuite ) au iesit la iveala... Iar eu, nu ma pot incapatana la nesfarsit, se pare ca trebuie sa abandonez partida...

Incep o noua zi, fara tine, dar cu Beethoven. Iubesc simfonia lui in la, acel bangat care tot revine si ma izbeste in inima. Si e pacat, pentru ca stiu ca pentru a-l asculta pe Beethoven trebuie sa fii in doi, pentru a te infiora. E trist dar si placut in acelasi timp.

Mi-a mai ramas putin timp, exact cat sa ma pregatesc si sa ajung la facultate. O zi frumoasa tuturor!