Ce te faci?

Ce te faci când te trezești dimineața singur și gol, și simți că starea asta o să te stăpânească, dacă nu pentru mult timp, măcar pentru ziua aceea?

Ce te faci când simți că nu mai ai timp pentru nimic?

Ce te faci când o problemă sentimentală te macină și n-ai cu cine vorbi, când pământul îți fuge de sub picioare, sau când îți faci griji chiar și atunci când nu există motive reale?

Și, mai grav, ce te faci când ai probleme de sănătate și trăiești cu impresia că totul s-ar putea sfârși prea curând?

Ce te faci când te sperii văzând că lumea din jur o ia razna și dispare puțin câte puțin?

Când înțelegi că nu mai ești copil și că problemele cresc odată cu tine?

Când simți că nu poți fi responsabil?

Când răutățile gratuite din jurul tău te transformă, încet-încet, într-un animal sălbatic?

Eu mi-am pus întrebările astea de nenumărate ori. Probabil sunt cele care mă apasă cel mai mult. Dar apoi, când le scriu, îmi amintesc că sunt norocoasă. În viața mea există două femei pe care mă pot baza, oricând și oricum: bunica și mama.

Bunica

Am mai scris despre ea. Bunica e omul care m-a învățat să fiu puternică nu prin sfaturi, ci prin exemplu. E calmă, frumoasă, blândă și plină de iubire. Serioasă, dar și haioasă. Ea și-a făcut din copii, nepoți și strănepoți prieteni. La ea nu mergi din obligație, ci din drag.

De multe ori, când mă apasă gândurile, o sun. Nici nu trebuie să-i spun ce mă macină  pentru ca vocea ei îmi aduce liniște, ca și cum ar șterge cu buretele toate fricile mele.

Mama

Mama nu e atât de puternică pe cât mi-aș fi dorit. Sacrifică totul pentru mine, renunță complet la ea însăși. Știu că o mamă ar face orice pentru copilul ei, dar felul ei exagerat mă doare. Îmi pare că trăiește o viață monotonă, că bucuriile ei depind doar de mine.

Nu mi-ar plăcea să ajung așa. Și totuși, o iubesc. Comunicarea dintre noi a fost mereu complicată, cu certuri care ne apropie și ne despart, dar cumva ne țin aproape. Îmi place să stau cu ea de vorbă în camera mea albastră, eu întinsă pe pat, ea stânjenită pe margine. Atunci timpul curge altfel.

Două femei. Două sprijinuri. Două certitudini.

Atunci când toate întrebările mă apasă, știu că nu sunt singură. Și poate că asta e răspunsul la toate fricile mele: că oricât de greu ar fi, există întotdeauna oameni care mă țin în picioare. Pentru mine, acești oameni sunt bunica și mama.