Toamna

Si stau la geamul meu si vad pe cer micuta stea
Si-as vrea sa o pot lua de acolo si sa ti-o pot da tie...
Dar e mult prea departe de mine si ma tem ca ale mele maini obosite ma vor dezamagi din nou...
Iar pe pervaz zace un pahar cam trist si gol
L-as sparge sa ii crut durerea...
Dar nu... cred ca am sa pun acest sfarsit de toamna in el si am sa il sigilez
Sa nu pierd niciodata amintirile acestei perioade funeste care, paradoxal, mi-au umplut sufletul de bucurie

Si da.. ma sperie aceasta fericire nebuna care mi-a invadat universul sumbru...
Mi-e teama ca nu va dura mult acest pur sentiment
Mi-e teama sa nu ne pierdem din nou prin balarii
Si sa ne comportam ca niste copii...
Copii gelosi si prostovani.

Iubesc toamna, in fiecare an, pentru felul in care ma face sa ma simt
Pentru ca-si lanseaza linistea direct la mine-n suflet chiar daca nu iubesc...
Si ea... ea nu ma pacaleste niciodata!

Si acum stau in patul meu rece si gol
Si-as vrea sa vii langa mine sa te acopar ca aceasta toamna care e doar a mea!
Sa simti si tu ce simt si eu...

Iar cand gandurile despre mine te vor parasi cauta-ma in toamna!

Daca...

Daca as avea voce ti-as canta
Daca as fi desteapta ti-as recita versuri
Daca as fi pictorita te-as picta in fel si chip
Daca as fi compozitor ti-as compune mii si mii de melodii
Cred ca ar fi multe metode prin care as putea sa iti dovedesc ca...
De fapt... ce sa iti dovedesc?
Nu e nimic de explicat...

Dar cum reusesti sa ma faci sa simt asa?
Depui efort? Ma intreb...
Cine esti tu si cum ai aparut?
Intri usor in viata mea si ma tragi si intr-a ta
Si nu-mi mai pasa... ca noaptea se consuma
Cand stiu ca alta o sa vina si am sa descopar ceva nou
Cand corpul meu flamand cere ale tale fine mangaieri
Iar sarutarile tale fierbiti imi dau culoare buzelor.
Si uite asa devin mai... frumoasa...

Se pare ca nu mai am cuvinte...
Daca as fi fost poetesa... stii... ti-as fi scris poezii...
Dar nu... sunt o biata fiinta care, candva, refuza sa-si accepte acea conditie de trai
Un fel de dezamagire incontestabila.
Nu stiu sa iti transmit prin viu grai ce simt si poate ca nici nu vrei
Dar de un lucru sunt convinsa...
Ca in aceasta lume fioroasa doar pe tine as vrea sa te gasesc.

Tu

Tu al meu iubit ce esti
Venit parca din povesti
Ma duci si ma intorci cu ale tale ganduri pe aceste meleaguri pamantene
Ma iei si ma arunci in mare
Crezi tu oare ca am nevoie de racoare in acest anotimp?
Ma faci sa rad si sa zambesc
Si de acolo pornesc catre o alta lume...
Ma intristezi cu ale tale cuvinte de neincredere cateodata dar nu iti pot reprosa nimic...
Poate ca nu intelegi, poate ca ti-e greu...
Crezi tu oare ca nu exista? Crezi ca mi-e imposibil sa iubesc?

Dar ce inseamna asta? Ce inseamna faptul ca simt fericirea prin toate viscerele?
Ce inseamna ca iti vad chipul peste tot...
Te simt, te vreau, ma incred in tine si ma las purtata...
Ma simti, ma vrei, ti-e frica sa crezi in mine si sa te lasi...

Astazi fluturele meu pestrit refuza sa mai bea
Si imi spune ca ar vrea sa ma las pe mana ta
Sa am incredere in tine si sa realizez ca si maine
Poate ca voi incepe o noua zi cu tine...
Cu tine, al meu iubit ce esti rupt din cele mai frumoase povesti...

Cu al tau zambet de copil...
Cu ale tale maini frumoase ce stau pe ale mele coapse...
Cu buzele tale fine ce pe ale mele le alina.
Cu al tau parfum ce a intrat in al meu trist pat...

Doamne.. cum ai mai intrat in viata mea...
Tu esti acel vinovat ce lumea mi-a invadat cu atata fericire...

Cine sunt eu?

Poate un fir de mucegai in crapatura unui zid ce spera sa se poata imulti fara ca cineva sa il observe?
Sau poate doar un albatros lenes ce doarme pe valuri?

Cine sunt eu?

De multe ori m-am intrebat si am vrut sa gasesc un raspuns cumpatat
Mi-am tot evaluat viata si nu am gasit nimic concret...

Mi-am incercat norocul cu o fantana...
Am intrebat-o cine sunt iar ecoul mi-a raspuns asa - Cine sunt euuuu?
Saracuta... nici ea nu stie cine e...

Am intrebat chiar si o furnica... o furnica mica dar cam ignoranta...
Si atunci am presupus ca e grabita... nicidecum ca nu ar sti nici ea raspunsul...

M-am nascut oare din iubire? Asa se presupune, dar nimeni nu stie ceva sigur...


Poate ca sunt doar o umbra pe acest pamant...
Sau poate ca sunt doar un Tu...
Tu unde esti?

Poate ca tu ma vei ajuta sa gasesc raspunsul...

Toamna

S-a intamplat sa ma trezesc...

M-au trezit copacii cu ale lor urlete de durere ca-si pierd ce au ei mai pretios...
A venit aceasta toamna si cu pretentii de sefa smulge crengilor a le lor frunze
Le imprastie pe pamatul rece si le mai lasa doar un moment pentru ca ele sa isi poata lua bun ramas
Apoi, la cat e de cruda cheama vantul si ploile sa le imprastie... nu le lasa nici macar sa fie impreuna... chiar daca sunt lipsite de viata.

Si copacii inca urla... Si stau la geamul meu si ii ascult...
Imi indrept privirea catre Cer si tind sa cred ca si el e neputincios... E de-un albastru inchis ce sperie orice vietate...
Iar timpul imi confirma din nou ca e un las...

As vrea sa ma ridic de pe scaun si sa ma pot scutura de aceasta povoara ce-mi zbuciuma sufletul...
Imi simt trupul greu si rece... iar tamplele incep sa mi se zbata... E ca un cutremur...

Oare ar fi mai bine sa adorm din nou? Acest cantec de moarte nu pot sa-l mai ascult...
Prea multe cadavre si prea multa tristete...
Oameni zgribuliti de frig alearga ca niste furnicute... iar eu stau si privesc la geamul meu...

Atat mai pot sa fac...

Cuvinte

Am inceput sa ne vedem din ce in ce mai rar
Cuvintele nu mai sunt, nu stiu de ce nu mai am habar.
Te caut printre crengile de copaci iar frunzele uscate si reci imi spun ca tu vrei sa taci...
S-a intamplat sa fie asa...
Eu nu ma pot opune, nu am nici un drept sa ma opun...

De ce te iubesc? Ma intreb si eu...
Cand tu vii si dispari la fel ca o ploaie de vara
Imi invalui trupul si mintea cu parfumul tau si apoi dispari...
Si reapari... si te iubesc mai mult ca oricand... De ce?

Fericirea

  Acum cand am deschis bine ochii mi-am dat seama ca m-am inselat lamentabil... Am crezut ca ai nevoie de evenimente fantastice pentru a fi fericit dar lucrurile nu stau chiar asa. E mult mai simplu... Pentru a fi fericit ai nevoie de o sursa care sa te conduca spre o lume care nu e deloc ostila si care sa te ajute sa-ti dobandesti linistea interioara.

  Pana acum am crezut ca sunt una dintre acele persoane care sufera de singuratate. Bine... nici acum nu sunt convinsa de acest lucru... dar, de foarte putin timp, ceva m-a pus pe ganduri... Am avut cateva momente in care am crezut ca sunt cea mai fericita de pe aceasta planeta. Nu mi s-a mai intamplat asa ceva de foarte mult timp. Aceasta stare virginala imi era complet straina ... ca un spatiu pe care nu reusesc sa il localizez. Mi-am reamintit ca am mai trait asa ceva candva dar uitasem complet si de cativa ani buni m-am aruncat in acel intuneric care nu imi face neaparat rau...e un fel de hibernare biologica...

  In fine... ce vreau sa spun de fapt e ca nu ai nevoie de mare lucru pentru a fi fericit. Ai nevoie de una bucata iubit/a care sa nu faca ceva in mod deosebit... sa nu incerce sa te impresioneze in nici un fel. Daca face asta e posibil ca pe parcurs sa se transforme intr-un monstru. Cred ca e necesar sa faci ce simti in momentul respectiv. Eu inca lucrez la asta... Recunosc ca sunt cam salbatica. Iesind din lumea mea intunecoasa m-am cam speriat de lumina. Nu prea stiu cum sa-mi exprim sentimentele, trairile de teama ca nu cumva sa cad in penibil. Scutul meu de protectie este mult prea puternic. Am lucrat mult prea mult la el. Ma bucur macar ca incep sa imi dau seama cum stau lucrurile. Si da, de cateva zile ma simt fericita. Ma trezesc fericita si imi inchei ziua la fel. Nu-mi pasa cat o sa dureze asta. Important e ca am redescoperit acest sentiment. E ciudat dar e al dracului de placut... iti controleaza tot trupul... iti schimba chiar si chipul... Te simti in stare sa muti chiar si muntii din loc. Trebuie doar sa iti dai seama ca fericirea nu e chiar atat de scumpa. O poti avea oarecum usor fara prea multa bataie de cap iar cand reusesti sa o dobandesti nu iti bate joc de ea... Incearca doar sa nu te minti si totul va fi simplu...

  Imi place sa stau in stanga sa controlez pedalele si tu sa ai grija de volan, semnalizare si oglinzi... si chiar si invers. Asa ma simt puternica, protejata si fericita...

Putin despre acest... EMIL DRAGHICI

    Cateodata ma simt foarte trista atunci cand ma uit la oamenii din jurul meu. Motivele sunt diverse... Nu are rost sa le enumar acum... Inchid ochii si incerc sa ma gandesc la ale mele... Si-asa nu sunt intr-o stare prea buna de ceva timp... mai bine nu mai comentez o perioada.

    Ce inseamna sa faci un suflet fericit? Cat de greu e? Cat de mult ar trebui sa renunti la tine pentru a face ceva pentru altcineva?

    Astazi sunt foarte fericita. Ma simt mandra ca l-am cunoscut pe Emil. Nu il cunosc de foarte mult timp pe acest baiat. Am aflat intr-o seara ca suntem vecini. Stam in acelasi cartier la diferenta de cateva blocuri. Am mers intr-o seara la o cunostinta comuna sa jucam Fifa. Acolo am mai schimbat cateva vorbe. Intr-o alta seara ne-am intalnit la tenis de picior si iar am discutat putin ( mentionez ca nu stiu sa joc asa ceva, am mers cu baietii doar sa ma uit la ei cum joaca). Nu am reusit sa imi fac o imagine clara despre el. Stiu doar ca ii plac foarte mult masinile si motoarele. Participa la curse si pare a fi un barbat ;dur;. Daca te uiti mai bine in ochii lui e posibil sa descoperi altceva.

    Aseara ma plictiseam groaznic. Am stat toata ziua in casa nefacand ceva anume. M-a sunat Popa, un amic foarte bun, sa iesim la o bere in fata blocului. Am scos si cainele, ne-am luat cate o bere si ne-am asezat pe banca din fata blocului si am inceput sa discutam despre toate dracoveniile posibile. Dupa vreo ora apare si Emil cu un prieten de-al lui si se hotarasc si ei sa ni se alature. Am inceput sa glumim, sa facem caterinca aiurea. Deodata vine in viteza inspre noi o catelusa. O catelusa haioasa cu pete negre. Alerga catre noi de parca ar fi fost a vreunuia dintre noi. Am luat-o in brate si mi-a venit sa ii spun Carla... In capul meu a sunat asa: " Doamne... ce ma fac cu ea? Doar ce I-am promis tatalui meu ca nu ii mai duc nici un caine... In casa nu o pot duce pentru ca nu am cum sa am grija de ea... Il am si pe Rooney... Ce ma fac?"
   
     Eu si Emil. Ne uitam unul la celalalt si imi spune ca o va lua el. Pur si simplu nu mi-a venit sa cred. Mi s-a parut incredibil. Se pare ca durul nu e chiar asa de dur... poate fi si vulnerabil. Nu a stat prea mult pe ganduri si a si dus-o intr-un loc unde a putut sta peste noapte. A improvizat si o cusca... Astazi i-am dus mancare si ne-am jucat putin cu ea. Dupa cateva ore am primit un mesaj de la el spunandu-mi ca I-a gasit stapan. Nu va pot spune cat de fericita sunt. Nu am cum sa exprim asa ceva... Ma bucur ca acest baiat a salvat un suflet nevinovat si ma simt extrem de norocoasa ca l-am intalnit si ca am descoperit ca mai exista oameni ca si el.

Emil... sper sa fi rasplatit pentru aceasta fapta buna... Mie mi-ai castigat respectul si mi se pare deosebit ce ai facut tu. Iti multumesc din suflet!

Ganduri

 
     Incepand de astazi ma declar nebuna. Sufar de nebunie acuta. Daca as putea mi-as lega gandurile care zboara prin toate partile si nu le pot stapani... Mi-ar placea sa le pot prinde si sa le pot baga intr-o cutie din fildes. Imi doresc atat de mult liniste...
     Nu ma mai simt in stare sa suport compasiunea din ochii celorlalti sau sa le simt durerea, sa vad imposibilitatea de a-si rezolva problemele. Nici eu nu mai sunt in stare sa mi le rezolv. Sunt atatea ganduri... Nu mi-as fi putut inchipui vreodata ca mi s-ar putea intampla asa ceva... Sa simt ca nu mai pot face fata. Nu as fi crezut vreodata ca va exista un moment in care sa nu mai pot deschide o carte, sa nu mai am chef si asta pentru ca ma oboseste groaznic. Behaitul agonic al civilizatiei ma sperie... Sfarsitul e de nesuportat aproape in orice situatie. Nu exista deznodamant... Specia umana a devenit ingrozitor de insolenta.
   Ma duc pe hol unde am oglinda si unde ma pot vedea din cap pana in picioare. Ma uit la mine si incerc sa fac cumva sa ma scot din starea de mutenie. Nu mai sunt in stare sa rostesc cuvinte. Sunt prea multe ganduri si am impresia ca sunt incoerenta. Nu le pot stapani, nu le pot face fata... Raman acolo pentru cateva minute bune, strang in dinti si imi spun ca e mai bine sa revin in pat. Renunt... Am inceput chiar si sa fac pariuri cu mine insami. Cateodata am dreptate... Dar, deznadejdea mi-a inchis gura...
   Sunt de neiertat ca am inceput sa dorm... Dorm mult... si visez mult. Ma trezesc si incep sa imi analizez gandurile. In timp ce fac asta in vin in minte alte ganduri. Revin la cele de dinainte si apoi vin altele... si tot asa... Si sfarsesc prin a adormi din nou...
   Da... sufar de tacere punctata de cuvinte pline de semnificatie dar dorinta de a mai  face ceva nu este deloc exaltanta.

Neclaritati

Lumina...

S-a stins?
Daca nu, inchide-o tu!!! Te rog...
Nu vreau sa imi iau perna de pe fata... E asa de bine aici...
Ce spui??? Vorbeste mai tare ca nu te aud!!!!
De ce nu zici nimic??? Pentru ca tip la tine?? Gata!!! Nu mai tip! Iarta-ma! Spune ceva, te rog!
.............

Linistea...

Unde e???
De ce ai disparut? Unde esti? Ce am mai facut de data asta???
Doamne... e asa de multa galagie in incaperea asta...
Ah... prea multa lumina... ma dor ochii!!!
Perna... Unde e perna???

Gata... am gasit-o! Incerc sa ma pun sa dorm... Poate... poate! 

Poate... insomnia

Divertismentele interioare sunt pline de farmec acum mai mult ca niciodata
Si, din nou.. nu pot sa dorm...
Fantezia, imaginatia... se joaca...
Filele de carti zbora din nou prin camera, ideile fac si ele salturi...
Frica... Nu stiu exact de ce mi-e frica... poate ca nu mi-e frica... poate ca ar trebui... cine stie?
Prea multe absurditati asa ca o aleg pe cea mai mica...
Prea multe responsabilitati dementiale iar ideile mi se scufunda odata cu venirea somnului... dar, desigur ca nu pot sa dorm...

Tu ce faci acum? Dormi? Poate ca nici tu nu ar trebui sa dormi... Poate ca ar fi trebuit sa fii langa mine si sa ne impartasim ideile...

Nici nu mai vreau sa dorm... poate doar intinsa pe foile imprastiate pe jos...

Poate ca am sa ies la geam sa iau o gura de aer si poate imi vin alte idei...

Ce conteaza?

A fost o pendulare schizofrenica intre ce voia sa faca impreuna cu el si ce isi permiteau de fapt.
S-au cunoscut pur si simplu intamplator. Ea, fiind femeie si avand nevoie de protectie, de sustinere, caldura isi dorea o relatie cu el. In schimb, el fugea de aceste aranjamente matematice, probabil din cauza artificiului care il ajuta sa-si suporte trecutul. Au urmat intalniri, telefoane, mesaje... Pana la urma a venit si raspunsul lui ca un instrument de decapitare - De ce nu?? Clisee emotionale...

Ceea ce a urmat a fost ca un drum care duce catre nicaieri. Si-au strans mainile singure si au pornit la drum impreuna, cu sufletele in coma.

Betie

Da, da... sunt beat. Tu nu ai cum sa iti dai seama, asa ca am sa iti spun eu: m-am imbatat cu parfumul tau. Cu siguranta, ai sa te intrebi cum am reusit sa fac asta. Ei bine, explicatia este simpla si plauzibila. Cand ne-am intalnit, am prins un moment in care ochii ti-au fugit pentru cateva secunde in alta parte si ti-am furat parfumul si l-am pus intr-o sticluta pe care o aveam pregatita de acasa. Sunt foarte mandru ca am reusit sa fac “ghidusia” fara ca tu sa te prinzi. De ce ma bucur ca nu ti-ai dat seama??!! Pentru ca m-ai fi putut considera un obsedat sclerozat sau poate un patetic... si mi-a fost teama... Da, da... sunt beat si caldura in trupu-mi creste vertiginos. Chiar nu inteleg de ce acum e asa de cald in trupul meu pentru ca in el mai tot timpul ploua. O ploaie calduta si frumoasa care a reusit sa ma cucereasca si sa ma faca sa o accept. Puterile incep sa ma paraseasca. Am fruntea plina de sudori si incep sa ma panichez pentru ca nu esti langa mine. Unde esti? Care e secretul magiei tale? Cum ai reusit sa imi manipulezi creierul care avea deja celulele afectate de la prea multe dezamagiri? Nu-mi pare rau de nimic pentru ca te iubesc... Da, sunt beat. Iarta-ma... La urma urmei totul se reduce la suferinta. Eu cred ca astazi ma simt mult mai bine ca maine. Am cazut in ispita iubirii si autoamagelii si nu as vrea sa mor in josnicia unei intelegeri gresite a situatiei. Te iubesc... Iarta-ma dar ti-am baut tot parfumul, iubita mea! Iarta-ma, dar sunt beat...

O povestioara simpla cu si despre o broasca...

 
     Pe un lac din Bucuresti, mai precis pe cel din Dobroiesti, o broscuta sta pe-o frunza neobosita... O broscuta tristuta, cam uracioasa si ingandurata. Sta pe frunzulita uscata si vrea sa revada chipul fluturelui ce i-a sucit mintile si din cauza asta a si inceput sa vorbeasca scalciat in clanul broscutelor... Ii e teama sa le spuna celolalte "oac" ce e in inimioara ei, gandul ce o sfasie ca nu-l va mai revedea... sa nu cumva sa se faca de rusine. Nu-i poate spune nici doamnei de onoare si nici confidentei... Oricum ea e urata, buboasa, mai toata lumea fuge si rade de ea, pe cand EL, fluturele ei iubit, e firav, pretios si dragalas...Sta si isi roade buzele de suparare si... deodata, langa ea se aseaza o musca cam ingamfata:

- Ce mai faceti, doamna Broasca?
- Pai ce sa fac? Nu vezi ce fac? Stau pe frunza asta si ma uit la stele! De ce te uiti asa la mine????
- Nu inteleg de ce stai de atata timp pe frunza! Te privesc de cateva ore bune si te vad ingandurata...
- Oaaaaaaac! Nomaaaaaaal! Apai de ce as as sta singura aici? Nu ca sa ma gandesc?? Sau poate pentru ca astept pe cineva??!!
- Pfuuuu... Pe cine sa astepti tu? Vreo prietena? Ca la cat esti de urata nu cred ca ar putea fi cineva indragostit de tine!
- Da, stiu ca sunt urata si buboasa, dar... m-am indragostit si... il tot astept!
- Aha... banuiesc ca e vreun broscoi focos de la voi de pe aici.
- Te inseli... nu este vorba despre cineva din specia mea... M-am indragostit de un... Nu pot sa iti spun!
- Haideeeeeeeeeee! Spune-mi! Nu mai spun nimanui!
- Daca iti spun ce vrei sa auzi imi spui si tu ce vreau sa aflu de la tine?
- Bine... S-a facut!
- Pai uite... m-am indragostit de un catel!
- Hahaha. Pai si atunci de ce il astepti aici pe lac si nu pe uscat? Oricum e foarte dubios faptul ca iubesti un caine... Cum ai putea sa fii tu cu un caine?
- Eram sigura ca reactionezi asa!!! Ce naiba ti se pare asa de dubios??? Crezi ca poti sta impotriva sentimentelor?? Ma plimbam intr-o zi pe uscat si la un moment dat am vazut un caine care se rostogolea prin iarba. Un caine mare, mare cat un munte, paros, probabil era si vopsit pentru ca are culoare minunata... nu am mai vazut la nimeni... Si m-am indragostit de nasucul lui umed si mare care semana cu o roca!
- Ca tot vorbesti de roca... cred ca mai bine iti placea de o foca!
- Esti nebuna?? De unde foca?
- Faceam si eu o rima... Vroiam sa te mai inveselesc! Nu imi place sa te vad atat de trista!
- Si ce iti pasa tie daca sunt trista??? Nu ma cunosti, nu te cunosc si nici macar nu imi pasa de viata ta!
- Usor, doamna Broasca... Ce te ambalezi asa? Nu vrei si tu sa ai prieteni? Poate te-as putea ajuta.... Mie mi-e mai simplu sa zbor si sa iti caut cainele si as si putea sa vorbesc cu el... Nu crezi? Dar pentru asta ar trebui sa te comporti mai frumos cu mine.. spre exemplu ai putea sa ma consideri, in seara asta, regina! Tare mult as vrea sa fiu regina...
- Mai Muscooooooooo... cum as putea sa te consider pe tine regina?? Tu nu ai putere de convingere si pe langa faptul ca esti si cam uratica si cam puti, mai esti si aroganta. Celelalte insecte si animale nu te-ar putea accepta. Nu poti avea acest statut!
- Ne putem preface...
- Ok... dar sa stii ca te-am mintit! Nu imi place de un caine! Iubesc un fluture.
- Pai mai bine... Asa mai vii de acasa!
- Cum adica?
- Bazzzzz... Macar fluturele e mai mic, mai prost si nici nu traieste mult....
- Tu chiar ca esti proasta! Cum poti sa imi spui asa ceva?
- Pai asta e realitatea, doamna Broasca... desi nici nu stiu cum poti iubi un fluture... Mi se pare atat de oribil...Cum arata fluturele asta al tau?
- E gri si de obicei umbla noaptea!
- Ataaaaaaat?????????????? Atat stii despre el? Doamna Broasca ma tem ca nu prea am cum sa te ajut! Cam toti fluturii arata la fel... mai e si gri si umbla noaptea... Uite cum facem... Am sa incerc acum sa iti gasesc fluturele, iar tu ai sa ma astepti, nu stiu cum faci dar asta vreau, cu magiun! Ok?
- Hmmmmm... bine....

Musca ingamfata se face ca isi pregateste aripile si pleca in cautatea fluturelui gri. In zbor, se gandeste pe unde se o ia. Ci\onsidera ca este prea obosita de atata gandit si se aseaza pe o creanga intr-un copac. Sta pentru cateva secunde nemiscata si deodata se aseaza langa ea un fluture. Mai sa fie! E un fluture gri, dar beat.
- Buna seara, maestre fluture, ii zice musca.
- Seara buna, stimabila musca!
- Cu multa stima as vrea sa va ascult si sa-mi impartasiti sentimentele dumneavoastra de acum?
- Hac! Haaaac! Ce sentimente? Esti nebuna? Doar ce mi-a murit consoarta! Nu vezi ca sunt beat? De ce crezi ca sunt in starea asta? Nu ma intereseaza nimeni si nimic!
- Eu te inteleg, dar, totusi nu ati vrea sa va inveselesc putin?
- Cum ai putea tu, musco?
- As putea sa iti spun niste bancuri!
- Daca mi-ai spune niste bancuri cred ca as putea sa si vomit!
- Atunci as putea sa iti gasesc pe cineva cu care ai putea sa iti petreci restul zilelor!
- Hai ca esti prea proasta si deja incepi sa ma enervezi foarte tare! Cred ca am sa plec...
- NUUUUUU!!!!! Staaaaaaai!!! Ce rost are sa fii suparat??? Ce mai conteaza acum? Ea s-a dus iar tu ce ai sa faci acum? Ai sa traiesti din amintiri? Oricum, ea nu are cum sa afle ce vei face tu de acum incolo pentru ca este moarta. Cred ca ai putea sa privesti pozitiv lucrurile... Nu vreau sa fiu rea, dar viata e frumoasa, scurta si trebuie traita la intensitate maxima... Nu crezi? Nu ma privi ca pe o nebuna! Si eu am trecut prin ce treci tu acum si asa am procedat cum te rog si pe tine sa o faci acum. Trebuie doar sa accepti ceea ce spun, sa te gandesti mai bine si ai sa vezi ca asa e...

 Fluturele ramane pe ganduri si nu spune nimic si fixeaza un punct la nivelul ochilor, in departare. Tinde sa fie de acord cu musca.

- Deeeeci... ce spui??? Ai putea sa vezi cu oricine si orice, ai putea sa te distrezi dar sa si te indragostesti. Totul e asa de frumos...
- Ai vreo propunere?
- Da... Uite... am gasit o broasca urata si uleioasa pe lac care spune ca s-a indragostit de un  fluture gri. I-am promis ca in aceasta seara o sa-i aduc fluturele in schimbul magiunului. Am o pofta mare de magiun si acum nu am chef de oameni. Nu am chef sa intru in casele lor. Tu ai putea sa ii spui ca esti fluturele de care s-a indragostit pentru ca... na... toti sunteti la fel...
- Bine... dar mie ce imi iese din asta?
- In primul rand o sa ne distram copios si apoi as putea sa iti dau din magiunul meu. Ce zici?
- Cred ca e o idee buna. Hai sa mergem  la broasca.

Amarata broasca statea pe frunza si ii astepta. Intre timp gasise doua frunze mai mici pe care le-a pus una peste cealalta si putin namol intre ele astfel incat musca sa creada ca acolo se afla magiunul ei. Din departare observa ca se aproie de ea doua trupuri. Musca si fluturele. Emotionata pana in maduva oaselor pentru ca in sfarsit are ocazia de a se intalni si discuta cu fluturele ei. Cu cat se apropiau mai mult de ea, isi dadea seama ca ceva nu este in regula. Fluturele nu era EL... Deodata devine nervoasa si nu poate accepta ca este luata de proasta. Incearca sa se calmeaze si asteapta ca cei doi sa se aseze langa ei, pe frunza.

- Ti-am adus iubitul, deci... imi vreau magiunul, zise musca mandra.
- Aaaaaa.... da? Vreti magiun??? Magiun o sa deveniti amandoi in stomacul meu!

Ii inghite pe amandoi deodata fara nici o remuscare.

Broascai, suparata, deodata ii veni ideea ca nu are rost sa isi mai astepte iubirea, plus ca e o iubire interzisa pentru ca nimeni nu ar putea accepta o relatie intre ei doi si ca ar  putea fi data afara din clanul broastelor, iar cum e slaba din fire nu ar putea face fata singura intr-o lume asa de mare. Resemnata, a ajus la concluzia ca iubirea nu are nici un rost, ca o sa ii fie mult mai bine singura, fara complicatii.. Acum era si satula dupa ce ii mancase pe cei doi " infractori" si si-a spus ca are nevoie de putin somn. A sarit de pe frunza in lac sa mai faca putina miscare inainte de somn. Totusi, tine la silueta ei....





* Povestioara o sa continue....

" Sinuciderea unui inger"

     Pe lumea asta exista persoane ireductibile, de exemplu eu si cu tine. Nu simtim nici o placere in singuratate. Nu pot respira daca nu sunt in preajma ta, trec peste tot felul de obstacole, nu reusesc niciodata sa le ocolesc... Am ajuns un invalid care si-a tras obloanele si nu mai vrea ca lumina sa-i mangaie ploapele. Simt aerul ca si cand ar fi speriat si e atat de rece, iar eu am decis sa iubesc pe masura capacitatii mele reduse. Am incercat de nenumarate ori sa imi creez scenarii noi cu tine, dar dupa ce incerc sa construiesc un final scenariilor creierul incepe sa secreteze ipoteza dupa ipoteza. Traiesc in vis cu tine, esti in permanenta in gandurile mele. Nu suport diminetile fara tine si nici noptile in care adorm uitandu-ma pe pereti construindu-ti conturul trupului. Pentru mine esti totul... esti licoarea perfecta care imi alina intotdeauna setea. Inca te mai astept... te astept cu ochii inchisi, te mai vreau... nu ma vezi, dar ma simti, nu te vad dar iti simt parfumul... sper ca ingerii mei sa iti tina de urat...

Solutie

Am gasit o solutie pentru atunci cand vreau sa fiu singura: imi pun gluga pe cap. Chiar functioneaza.

De ce?

     Atentie!!! Acest text nu contine arome sau coloranti!

 De cateva zile a inceput decadenta mea, mai precis de duminica. O stare tulburatoare, nelinistitoare s-a instalat pe nesimtite in tot trupu-mi. A inceput in momentul in care mi-am dat seama ca sunt singura, ca sunt neputincioasa. Si, pe de alta parte ma simt ca si cum as fi indragostita... Parca fluturii care-mi zboara neconteniti prin camera mi-au intrat acum in stomac. Au momente in care stau linistiti, dar sunt foarte rare... Lucrurile astea nu-mi plac, nu imi place deloc faptul ca nu imi pot controla starile... Am crezut pana nu demult ca sunt atotputernica... Si, da... centrul universului nu sunt eu... cel putin nu al universului meu. Din aroganta am crezut ca universul este al meu, ca l-am cucerit din prima clipa cand ochii  mei au luat contact cu lumina.
      Astazi am o scarba pentru umanitate, pentru tot ceea ce ma incojoara. Vreau si nu simt sa fiu singura, vreau sa comunic dar parca as vrea sa si zac in singuratate. Nici nu mai stiu ce vreau. Parca sufletul imi locuieste intr-un trup de rebut. As avea si niste intrebari carora as vrea dar parca nu sa le gasesc raspunsuri. Acum totul ma depaseste... nu-mi pot accepta sub nici o forma conditia. Cred ca incepe sa mi se dubleze uratenia... de-as putea s-o estompez... Un fir invizibil ma tine in momentul de fata legata de aceasta lume pe care nu reusesc sa o inteleg, mi se pare extrem de complicat totul, parca nimic nu se leaga... ma uit la prietenii mei care se casatoresc doar asa ca sa nu treaca timpul pe nesimtite pe langa ei. Cred ca e un mister... Lor nu le este foame??? De frumos, purtitate, frumusete? Vad oameni tristi care se indragostesc de cei care nu le pot impartasi aceleasi sentimente...sau daca, prin minune reusesc sa-si gaseasca persoana portivita, la un moment dat nu mai stiu sa repare, nici macar nu incearca sa rezolve lucrurile... Le aruncam si cautam pe altcineva... Ca sunt foarte multi/multe in lumea asta, nu-i asa? Se pare ca am inceput din nou cu intrebarile...Din nou, ma amarasc din cauza asta...
     Stiu prea bine ca nu sunt copilul de care parintii lui sa fie multumiti, sa se mandreasca cu el. Sunt dificila cu     toate ca nu vreau asta... Saracii de ei... au trebuit inca din copilaria mea sa invete sa imi accepte singuratatea si consecintele distrugatoare nevoite asupra familiei si a prietenilor mei. Vreau sa cred ca e normal ce se intampla... vreau sa cred cu ardoare ca nu iti poti controla sentimentele. Nu am inteles de ce am reusit sa vad la un moment dat in bezna ca si in lumina... Niciodata nu m-au interesat lucrurile materiale, mereu am avut impresia ca trebuie sa muncesc din greu pentru a obtine ceva. Din cauza asta parintii mei au fost foarte afectati cand vedeau ca nimic nu ma multumeste. Nu au inteles de ce un copil nu se bucura din toata inima cand primeste drept cadou o vacanta in strainatate, o masina sau chiar si un apartament si multe altele...  de ce nu sunt recunoscatoare. Normal ca toate astea m-au ajutat candva, cumva... dar nu puteam sa ma bucur pe deplin. Imi dadeau drept raspuns ca am rezultate bune in orice fac si ca isi doresc pentru mine ceea ce ei nu au avut candva... Bun, am inteles... Dar rezultatele erau pentru ca eu aveam nevoie sa evoluez si oricum niciodata nu am facut decat in asa fel incat sa imi fie bine. Am citit si invatat cand am vrut eu, m-am documentat si mi-am rezolvat problemele cand simteam ca e cazul. Iar azi am pierdut controlul... am o nelamurire. Nu stiu cum, cand si de ce a aparut acest sentiment despre care eu nu am habar... Si asta ma enerveaza maxim!!! Deocamdata accept sa refuz...  Insa am sa revin...

Avioane de hartie

Avioane de hartie pe care le-am pus la pastrat in palarie. Le-am iubit enorm de mult, dar mi-am dat seama ca trebuie sa renunt cu desavarsire la ele. Si, da, recunosc ca mi-au lipsit enorm de mult, pe zi ce trecea tot mai mult. Iar focul ce se afla in trupu-mi ma rascolea din ce in ce mai tare, mai puternic, necrutator fiind. Dar focul... focul este o forta la fel de oarba ca si timpul, nici unul dintre aceste elemente nu se sinchiseste sa ii pese de ceea ce distruge sau construieste. Focul a hotarat sa crute avioanele mele de hartie si chiar a decis sa-l aleaga pe cel mai bun. Dupa umila mea parere, focul este un model de inteligenta, pe cand timpul... timpul, acel dusman hain, m-a lasat sa colind ca o nebuna prin trecut, unde mi-am regasit cetatea antica in care reuseam, pe vremuri, sa-mi gasesc linistea. Cu cat ma apropiam mai mult de ea imi dadeam seama ca ceva nu e in regula. M-am apropiat de ea cu pasi inceti, cu parul valvoi si cu marea-n ochi, iar pe umarul meu stang aveam acel fluture pestrit. Am ajuns aproape de cetate si am vazut ca era arsa. Am invinovatit focul, l-am urat din toata inima, am avut impresia ca m-a sfasiat complet. Am simtit ca trebuie sa ma ajute cineva, sa-mi faca o anestezie ca sa ma pot cufunda in neant. M-a ajutat acel fluture pestrit si beat... din nou. M-a purtat pe aripile lui, zbura cu mine catre cer, ii simteam mirosul ametitor pe piele. Cand ma miscam, se legana ca un scranciob. Distanta care ma despartea de sol era destul de mare... Intr-o clipa de neatentie am ajuns din nou pe sol cu o durere mare in abdomen... Mai tarziu am realizat ca focul imi e cu adevarat prieten. A vrut sa ma faca sa inteleg cum e sa pierd, sa recunosc ca nu ma mai pot intoarce nicicand la ceea ce pretuiam odata, atata timp cat imi bat joc, cand actiunile mele sunt asemenea unui copil alintat si bleg. Am invatat de la el ca nu sunt atotputernica, ca sunt slaba si plina de vinovatie, iar timpul... acea memorie infinita m-a bulversat complet... alunecarile spontane, salturile ideilor... fantezia si imaginatia au reusit sa imi elaboreze viziuni pline de farmec. Am facut din nou dragoste, ne-am certat, ne-am iubit si ne-am urat intr-o camera cu un pat si plina de fluturi. Socul meu a fost violent cand am aflat ca mi-a fost arsa cetatea, iar camera aia a fost distrusa. Am fost pusa in situatia in care nu mai aveam de ales. Asa ca acel "adio"a fost un pretext, o sinchisire absurda care, de fapt, m-a ajutat sa razbesc. Acum imi iubesc trupul stingher si gol, unde timpul nu are ce cauta, nici macar focul nu mai e. Iar avioanele mele de hartie sunt in siguranta. Nu voi mai putea sa intru in contact niciodata cu ele, dar stiu ca sunt acolo... Totul e stins si gol. Ceasul nu mai ticaie si nu ma mai streseaza. Imi iubesc conditia si fluturele meu pestrit ce nu ma paraseste niciodata, ce-mi sta in fiecare seara pe perna si ma adoarme cu candoarea si parfumul lui. Si chiar imi place de mare... ea nu e niciodata singura...